Două lucruri

Delia dă cu leapşa în poze. Spune ea: să fie şi de bine şi de rău, sau mai exact, şi cu veselie şi cu tristeţe.

Am calculat, am revăzut şi am scotocit prin sertare.



Avem roz (veselia nu poate simula o altă culoare), baloane (iuhu) şi o zi de naştere. Prieteni (ameninţaţi, ce e drept, cu supărare eternă) care au chiulit de la job doar pentru a striga surpriză fix la ora 18.00. Vară şi 28 de ani. Timpul promisiunilor.



Toamnă în Şoimari. Un loc cu bunici (bătrîni acum) şi linişte din aceea, corpolentă, în care timpul stă, iar gândurile au loc să crească. Am petrecut multe vacanţe aici - toate, până în clasa a 12-a. Urcam spre pădure şi mă lipeam uneori cu spatele de iarbă, privind fără scop cerul, până începeam să mă rarefiez. Să te întorci e ca şi cum ai veni din viitor într-un trecut imposibil.

Conversaţii cu oameni obişnuiţi

Pentru că e joi şi urmează vineri după care nimic nu mai stă în calea sâmbetei, messul a luat-o azi un pic de pe şoseaua principală. După cum urmează.

delia: it's a club now? pe cine ai mai corupt la zen?

eu: eu si cu mine insami

si cu celelalte personalitati

delia: cate sunteti, la ultimul recensamant?

eu: a, nu mai stiu. multe sunt cam deprimate

asa ca le pedepsesc cu voie buna

teo: analiza de discurs

psihanaliza

fashion check

auntie (adică eu, n. a.) da verdicte

mereu

eu: normal. e un stil de viata

si tu faci la fel, doar ca te repeti

teo: grrr

eu: se zice pfff

teo: nope

se zice grrr

pfff esti tu

eu: pff e mai subtil

teo: sau "pfoai"

eu: denunta un dispret rafinat

pfoai e ardelenesc

grr e pentru baieti nemultumiti

teo: "pfoai"

"dispret rafinat"

dispret sublimat

dispret de alambic

marius: ma enerveaza statusu tau

eu: pai hai sa-l schimbam sa fie bine

marius: zi ceva cu spart batut

macar zdruncinat

cioburi

marius is typing a message.

d-astea

(statusul era superzenwoman, n.a.)

maco: http://news.xinhuanet.com/english/2009-11/05/content_12390374.htm

eu: stiuuu

cu mine te pui?

eu am o agentie de stiri cu ce se intampla in spatiu

sau, de fapt, sunt

o agentie de stiri

maco: si aia cu kilimanjaro ca ramane fara zapada in 2020 mi s-a parut scary

eu: o, da

stiu

din 2005 tot anunta
maco: dap. si acuma ma rog marti au dat un nou raport

oricum se cearta toti pe studii si unii ba altii nu

in fine, eu m-am holbat la faze din pakistan fashion week

uite cum se face un review de produs de makeup. pe bani - http://www.monstersandcritics.com/lifestyle/fashion/features/article_1510703.php/Review-Z-Palette-will-change-your-makeup-storage-routine

eu: sunt incredibila. tocmai am stat 10 min sa fac o poza pentru a o sterge inainte de a o folosi!

si, culmea, nu e prima data!

teo: you're special

eu: like in "e si el al nostru da nu prea stie sa vorbeasca"

teo: like in hallmark girl with a twist

eu: da, rainman de hallmark

teo: rainman la hallmark

:)))
asta e imaginea zilei

rainman ar fi fost casatorit iar autismul era o problema de comunicare

teo is typing a message.

teo: pe care ar fi rezolvat-o cu ajutorul prietenilor si familiei

si la final ar fi ramas cu rainwoman

eu: nu stiu, nu am vazut nici un film de pe hallmark pana la final

teo: (cunoscuta si ca "asistenta psihilogului", cel care ar fi incheiat de altfel filmul cu un zambet usor visator, usor intelegator pe un fundal de rasarit de soare)

delia: andraaaaaaa

echooo....

eu: da

delia: pai te strigam doar

eu: a

:))
delia: ma rog, pe una dintre voi

sau pe cate or auzi

eu: intotdeauna e cineva de serviciu

În care personajul principal a descoperit Twitter-ul şi participă la reality-show-ul virtual

Da, sunt ca omul cavernelor dezgheţat într-o altă epocă: după 200 de milioane de ani mi-am făcut cont pe Twitter. Acum, când lumea se pensionează deja acolo – sau aşa mi se pare.

Am stat vreun an să mă gândesc dacă am nevoie de o astfel de extra-activitate şi de fiecare dată ajungeam la concluzia că nu am nevoie şi mai bine stau cuminte şi pierd vremea pe facebook că e suficient nimic acolo despre care să scriu şi să citesc (exagerez, nu vă năpustiţi cu insulte), plus că mai am şi blogul, pe care nu fac acelaşi lucru... aşa că la un moment dat am intrat, pur şi simplu, să îmi demonstrez că pot să fac chestii pe internet în ciuda interdicţiilor date de consiliul superior central.

De altfel, pe Twitter nu voiam să intru din principiu. Un anumit principiu: imi plac textele lungi şi cărţile groase, acelea de 800 de pagini scrise cu text mic pe care nu le poţi îndoi niciodată până la cotor, iar cele scurte mi se par ipocrite (cu excepţia lui Kafka). Adica par să spună mai mult decât sunt. (Fiecare cu prejudecăţile lui care dansează. Fixul ăsta cu textele scurte mi s-a înşurubat recent, ca o rezistenţă la preaslăvitul scrie-puţin-şi-des).

Apoi, pentru că: “Am evoluat milioane de ani ca să învăţăm cum să ne plictisim de moarte cu update-uri constante despre ceea ce facem – mă scobesc în nas, deschid un borcan de murături, scriu acest mesaj pe Twitter”.

Pe de o parte, nu sunt de acord cu multe din ceea ce spune englezul ăsta aici, pe de altă parte mă gândeam şi eu uneori la lucrurile astea (dar cu alte cuvinte care erau în română), aşa, în autobuz, când nu aveam ce face.

Dar, dincolo sau sub sau chiar în dorinţa asta umană de a verbaliza tot ceea ce faci pentru a te vedea alţii (cât mai mulţi), mai e ceva. Obsesia de a trăi în oglindă, de a fi propriul personaj principal de reality-show virtual (cam asta se întâmplă acum pe reţelele sociale, ne filmăm singuri şi apoi ne difuzăm, aşteptând înfriguraţi ratingul măsurat în commenturi şi like-uri) naşte mult balast. Cine caută în el, însă, aici voiam să ajung, are şi surprize plăcute.

Balastul în sine poate crea poezie, după cum scria şi Costi la un moment dat.

Facebook+Twitter înseamnă în primul rând dependenţă, narcisism, plăceri vinovate. Dar, dacă îţi dai voie la aceste slăbiciuni şi treci mai departe (care e faza până la urmă, de ce să fim atât de scorţoşi?), pot însemna şi joacă, milioane de lucruri noi, informaţie în real time, oameni, creativitate în lanţ, multă energie, nostalgii colective şi istorie comunitară, poveşti.

Reprezentativ pentru textul de faţă este următorul desen (un clasic în cultura online), pe care îl redau mai jos, cu riscul de a fi acuzată de vigilenţii colegi de mediu virtual că oh, este aşa de veche, cum, nu ştiai, am dat retwitt acum 50 de milioane de ani, buna dimineaţa şi bine te-ai trezit etc:

Mă întorc la el de fiecare dată când dubiile unităţii centrale îmi dau târcoale, ameninţând cu hotărâri de genul "hai să plecăm de aici!".

În concluzie, mă găsiţi aici. Şi aici. Şi aici....

Pretext pentru o nouă apariţie Spock & Kirk

Winners wear red, este titlul unui articol inocent de pe NewScientist, despre cum se joacă imaginea şi culorile cu mintea noastră. Nimeni nu se aştepta, astfel, la replica următoare din partea unui cititor: "Not on Star Trek they don't!". Aşa că editorii site-ului l-au numit comentariul preferat al zilei. Ceea ce face din NewScientist o revistă cool.

Dovada:

De aici.

Postare care are misiunea de a readuce o imagine cu Star Trek pe blog şi atât.

Altfel, întrebam aici şi repet: cine ar comenta cârcotaş în faţa vieţii veşnice?

Voxpublica

De azi, scriu şi aici. Ca un loc de regăsire a exilaţilor de la Coti, da, dar mai mult decât atât. E un proiect care pe vremea asta de criză, seamănă cu ceva bun.

Mici debuturi în istoria personală

A venit aşa leapşa de la Simona: “Ce ați făcut săptămâna asta pentru prima oară în viață sau pentru prima oară după foarte multă vreme?”. Şi, din întâmplare, săptămâna trecută chiar a avut câteva debuturi interesante. Morala fabulei: telepatia citeşte blogurile.

S-a întâmplat după cum urmează:

1. După cinci ani mi-am schimbat jobul. Deci am intrat pentru prima oară în viaţă la Realitatea.net şi tot pentru prima oară în viaţă am cunoscut vreo 20 de oameni. Ocazie cu care am scris pentru prima dată pe site-ul nou, am învăţat adminul şi cum se ţine frâiele fluxurilor în timp real.

2. Corolar 1: am înţeles ce vor să zică oamenii când se referă la duminica liberă. Este un concept la care am aspirat mult timp şi acum, că ne-am regăsit, îmi propun să îl aprofundez în consecinţă.

3. M-am înscris în premieră la doctorat, ceea ce mi-a amintit - şi chiar nu îmi lipsea - de Kafka universitară, uşi încuiate şi indiferenţa aceea, solidă, faţă de timpul celorlalţi.

4. Am spart pentru prima dată filtrul de cafea. Am fost martora, de fapt, a felului straniu în care s-a format o gaură mică, laterală, la mijlocul cănii de sticlă. Ne-am privit mirate, eu pe ea, ea pe mine, în timp ce valuri de cafea fierbinte invadau masa, gresia şi tălpile fără papuci. Celălalt filtru din viaţa mea, decedat de asemenea, în condiţii circumspecte, a început la un moment dat să scoată fum prin cablu. Şi apoi a tăcut.

5. Am mers într-o maşină argintie şi mare care nu ştiu cum se numeşte dar pare un fel de SUV (mi se şopteşte de pe canapea Mitsubishi Pajero). Are aspectul unui ozn cu canapele de piele, mai ales că se află deasupra colegilor de trafic şi este proprietatea colegului Daniel, care a avut bunătatea să ne transporte la job în perioada service-ului.

6. Am primit prima dată leapşa de la Simona, aşa că Statcounter a avut mai mult de muncă zilele acestea.

Dau mai departe leapşa cu debuturi la Iulian, Pisica Şefă, Delia şi, bineînţeles, tuturor celor care mai trec pe aici.

Tot din Zei americani, dar despre oameni

"- Domnule, sunteţi tare aiurit. Dar sunteţi un tip mişto.
- Cred că asta se numeşte condiţie umană, zise Shadow."

"- Cine eşti?
- În sfârşit, o întrebare bună. Eu sunt cutia pentru idioţi. Eu sunt televizorul. Sunt ochiul care vede totul şi lumea
razelor catodice. Eu sunt tubul pentru tâmpiţi. Eu sunt micul altar în faţa căruia se strânge familia ca să mă
venereze. Eu sunt cel pentru care oamenii aduc sacrificii.
- Şi ce sacrifică? întrebă Shadow.
- În principal, timpul lor. Uneori se sacrifică unul pe celălalt.

Se răsuci în pat şi închise ochii. Îşi dădu seama că motivul pentru care Wednesday, domnul Nancy şi ceilalţi îi plăceau mai mult decât oponenţii lor era sinceritatea. Erau murdari, fără bani, mâncarea lor avea un gust de rahat, dar măcar nu vorbeau în clişee".

"Majoritatea oamenilor sunt ceea ce cred că sunt".

M-a prins Gaiman.



Poza de pe Bookwitch, unde se găseşte şi o discuţie interesantă cu scriitorul.

Limuzina de pe superautostrada zilei de mâine

Din Zei Americani:

"Omule, să-i spui lui Wednesday aşa. Să-i spui că el ţine de trecut. Că-i uitat de toţi. Că-i bătrân. Să-i spui că noi suntem viitorul şi că nu ne pasă de el sau de cei ca el. El a fost aruncat în lada de gunoi a istoriei în timp ce oamenii ca mine se plimbă cu limuzina de superautostrăzile zilei de mâine.

Să-i spui că avem o realitatea a naibii de reprogramată. Să-i spui că limbajul e un virus şi că religia este un simplu sistem de operare, iar rugăciunile sunt doar emailuri nesolicitate".

Gaiman are momente când seamănă cu Murakami (Ryu).