Scrisori către mine însămi

E vremea lepşei, după cum se arată în calendar, aşa că nu ne vom împotrivit firii, cu atât mai mult cu cât ideea lui Maco e una dintre cele mai frumoase.

Fără introduceri, îi dau drumul.


Dragă Andra,

la 18 ani, cu o aroganţă insultătoare, crezi că ştii totul. (Şi ai dreptate, oricât m-ar enerva să recunosc). Cu aceeaşi lipsă de empatie, ai impresia că nimic nu poate explica absorbţia unui trai comun.

Nu am reuşit să ţin lumea la distanţă, aşa cum te încăpăţânai şi îţi propusesei să o faci. Deşi unii îmi reproşează încă, ceea ce îţi reproşau şi ţie. Că nu le comunic mult. Dar ceva s-a schimbat între timp. Tu ai putea să o priveşti ca pe un eşec. Eu zic acum că nu e. Din păcate, la adevărul ăla obiectiv nu avem acces nici una din noi.

Am continuat să scriu. Nu ceea ce voiai. Dar măcar rămâne un subiect care să ne aducă aminte una de alta.

Ai încredere în mine (sau în tine), va fi bine.


Dragă Andra,

sper că vor mai exista oameni care să îţi spună Andra la 40 de ani. Alexandra e un nume pe care nu îl merităm încă.

Mai sper că ai ţinut cont măcar de câteva dintre planurile pe care le ţes acum. Nu îţi băga picioarele în ele. Explicaţiile noastre conceptuale nu mă vor ajuta în caz de eşec. Nu aş vrea să îmi dai lecţii de maturitate, aşa cum fac eu cu asta mai mică.

Nu te ascunde.

Fii bună.

Continuă să citeşti cărţile pe care le-am pus pe listă şi să asculţi oamenii cu atenţie.

Sper că între timp ai găsit timp.

Scrie.

Nu-mi spune că va fi bine, spune-mi că a fost greu, dar a meritat.

Ai grijă de noi.