Colecţionez cuvinte

Aşa cum unii pun youtuburi, linkuri sau fotografii – pentru că îi inspiră sau nu au ceva mai bun de făcut în faţa lumii, aşa îmi plac mie citatele.

Le notez de când mă ştiu. Sau de când am început să citesc. Mai întâi pe bucăţi de foi, rupte la întâmplare, pe urmă în agende, printre miercuri: de plătit lumina, 15.02 – examen, cont BRD, de văzut Nine şi Are We There Yet?, subiect: topul sportivilor care dansează (plâng) pe teren, telefon AIG, o pizza bianca şi un sos picant, zahăr, cafea, un milion oli, apoi în worduri, alături de rândurile de jurnal, apoi separat, în liste formate doar din ele însele.

Le colecţionez, aşa cum unii colecţionează brichete. Le păstrez ca pe nişte fotografii. Nu sunt doar bucăţi de scriitură, devin amintiri.

Scoase din contextul lor, din gura personajelor sau din pagina în care le-a pus autorul, au aerul unor mesaje din sticlă, aruncate în mare, căutându-şi cititorul, dar şi propriile mâini, capete, picioare.

Le poţi proba ca pe haine. Le îmbraci ca şi cum ţi-ar aparţine.

Aşa cum se întâmplă cu orice, unele îmi plac mai mult, altele mai puţin. Sunt câteva pe care le recitesc până se tocesc şi nu mai rămân decât cuvinte.

Nu sunt doar citate din cărţi şi nu din toate cărţile culeg citate (chiar dacă volumele cu pricina nu se deosebesc cu nimic de celelalte şi chiar dacă găsesc acolo cuvinte într-o ordine în care aş vrea să o ţin minte, se întâmplă ca pixul sau laptopul să nu fie suficient de aproape pentru a le nota – mai ales în autobuz – şi atunci uit de ele, deşi aş fi ţinut să le adaug şi pe ele în colecţia mea). Le adun şi din ziare, din conversaţiile celorlalţi, din filme sau interviuri.

Din punctul ăsta de vedere, lecturile mele au rămas la apucăturile din adolescenţă.

Cel mai recent, preferatul acestor zile:

„Te lupţi cu propria superficialitate, cu propria-ţi neseriozitate, şi încerci să te apropii de oameni fără să ai aşteptări nerealiste, fără să fii împovărat de prejudecăţi, de speranţă sau de aroganţă, încerci să laşi garda cât se poate de jos, să laşi deoparte tunul, mitralierele şi blindajul de oţel gros de două palme, te apropii de ei paşnic, vii tiptil pe propriile tale degete, în loc să brăzdezi pământul cu şenilele tancului, îi abordezi cu o minte deschisă, ca de la egal la egal, ca de la om la om, cum se spune – şi totuşi nu încetezi niciodată să te înşeli în privinţa lor. Te înşeli în privinţa lor înainte să-i cunoşti, în timp ce abia aştepţi întâlnirea ce va urma. Te înşeli în privinţa lor când eşti cu ei. Şi apoi te duci acasă, povesteşti altcuiva despre întâlnire şi iar te înşeli cu totul în privinţa lor. Şi totuşi ce putem face cu problema asta teribil de importantă a celorlalţi, ce se goleşte de semnificaţia pe care credem noi că o are şi îşi însuşeşte în schimb, o semnificaţie grotescă? Oare să fim cu toţii atât de prost dotaţi, de nu suntem în stare să ne pricepem unii altora raţionamentele interioare şi ţelurile invizibile? Ar trebui oare ca toţi oamenii să se închidă în dosul uşilor şi să stea închişi într-o celulă izolată fonic, cum fac scriitorii singuratici, închipuind acolo oameni din cuvinte şi apoi susţinând că acei oameni din cuvinte sunt mai aproape de adevăr decât oamenii adevăraţi, cei pe care ignoranţa noastră îi deformează zi de zi? Rămâne însă faptul că, până la urmă, în viaţă nu e atât de important să îi înţelegi pe oameni. Viaţa înseamnă să te înşeli asupra lor, să te înşeli şi iar să te înşeli şi apoi, după ce chibzuieşti bine, să te înşeli din nou. Aşa ne dăm seama că suntem în viaţă: când ne înşelăm”.
Philip Roth, Pastorala americană

Din ultima vreme, le mai am pe astea:

„ - Suferi tare când mori?
Păi, iubire, îi spun, cam da, dar mai tare suferi cât trăieşti”.

„Cât trăim, orice-am face e rău.
Ai senzaţia că nu poţi controla ce ţi se întâmplă. Că suntem pur şi simplu livraţi undeva şi abandonaţi acolo.
Nu e ca şi cum am călători spre ceva. Ci parcă ceva ne pune în mişcare. Parcă stăm şi aşteptăm. E doar o chestiune de timp”.

„Nu-ţi vine să crezi că eşti sclavul acestui trup, acestui copil supradimensionat. Pe care trebuie să îl hrăneşti, să-l bagi în pat sau să-l duci la baie. Nu-ţi vine să crezi că n-am reuşit să inventăm ceva mai bun. Ceva mai puţin neajutorat. Ceva care să nu îţi ocupe atâta timp”.
Chuck Palahniuk, Supravieţuitor

„Ciudată e relația pe care o avem cu cuvintele. Învățăm de mici câteva, de-a lungul existenței adunăm continuu altele, care vin până la noi prin instruire, prin conversații, prin cărți și, cu toate acestea, prin comparație, sunt extrem de puține acelea despre ale căror semnificații, accepțiuni și sensuri n-am avea nici un dubiu, în caz că ne-am întreba serios dacă avem”.

„Toate dicționarele la un loc nu conțin nici jumătate din termenii de care am avea nevoie ca să ne înțelegem unii cu alții”.
Saramago, Omul duplicat

Recent, am regăsit colecţia din liceu. Aleg şi din ea câteva exemplare, vechi de zece ani şi mai bine:

„A avea un eu, a fi un eu, este cea mai mare concesie făcută omului”.
Kierkegaard

„Nu-mi revăd niciodată filmele. Nu mai sunt aceeaşi, nu mă mai recunosc”.
Marlene Dietrich, din Almanahul Cinema 1984

„Nu există grozăvie care să se atenueze suferind-o ca un animal”.

„Se confirmă deci că a fi tânăr înseamnă a nu te poseda pe tine însuţi”.
Cesare Pavese, Meseria de a trăi

„Nu mă lăsaţi să plec aşa”, îl rugă. „Nu pot să continuu să fug mereu fără să ştiu”.
Julio Cortazar, Instrucţiuni pentru John Howell

„Iar dacă îmi vei răspunde: „unii oameni îşi pun capăt zilelor”, eu îţi voi răspunde simplu: „nu cred că fac parte din aceştia”.
Van Gogh, Scrisori

„- Ai mai zidi-o pe Ana?
- Aş zidi-o. Şi asta pentru că am încredere în zidari. Ca să-i încurajez pe cei care fac de dimineaţa până seara cărămizi, ca să le reamintesc rostul cărămizii, le zic: cărămida e făcută să zidească ceva”.
Nichita

„Şi iată că, de şaptesprezece ani, stau în prag, disperat şi cu pumnii strânşi, implorând şi ameninţând, izbind uşa cu umerii, cu palmele şi cu fruntea, îngenunchind în faţa ei şi trântindu-mă chircit, năclăit de lacrimi, pe linoleumul îngheţat al culoarului”.
Cărtărescu, Travesti

„Gândindu-mă la mine de la diferite vârste, ca tot atâtea vieţi anterioare consumate, e ca şi când aş vorbi despre un şir lung, neîntrerupt de morţi, un tunel de corpuri, murind unul într-altul”.
Cărtărescu, Orbitor aripa stângă

„Nu e niciodată prea târziu! râse el mat. S-o luăm de la capăt! Şi dacă nu se poate, şi nu se poate, şi iar nu se poate, fiindcă e pur şi simplu prea târziu?”.

„Pesemne că acea libertate, de care cei de aici pretind că se bucură, nici nu poate să existe. Există doar nuanţe ale lipsei de libertate...”.
Max Frisch, Eu nu sunt Stiller

„Dacă îţi compromiţi gândurile, eşti un scriitor mediocru”.
Biloxi Blues

„Când pictez o femeie într-un fotoliu înseamnă bătrâneţea şi moartea, nu?”.
Picasso

„Şi iată că de-acum te vezi osândit să strigi „Eu, eu, eu” în gol, şi la asta nu încape răspuns”.
Saint Exupery, Citadela

Voi? Ce cuvinte aţi pus ultima dată la păstrat?