Nu-l citiţi pe Pavić

Un prieten spunea că Pavić nu trebuie lăsat pe mâna oricui: tocmai de aceea, nu îl recomandă decât acelora care merită cu adevărat. Povestea mai spune că - nu pun mâna în foc că e adevărată, dar aşa spune ea, direct de la sursă - , tot acest prieten a cumpărat multe din exemplarele Dicţionarului khazar, pentru a nu cădea în minţile neaveniţilor.

Că l-a citit în mai multe limbi, dar cel mai frumos sună în română.

Voi face una nevăzută şi voi lăsa aici câteva urme de-ale sârbului. Ca să mă apăr de furia prietenului apărător neostoit al lui Pavić, nu vi-l recomand. Nu-l citiţi. Lăsaţi-l ascuns printre celelalte cărţi din bibliotecă şi îşi va face singur efectul. Dar dacă, totuşi, veţi simţi nevoia să îl luaţi în braţe, nu le daţi mai departe după aceea.

Cărţile lui Pavić sunt comestibile. Mâncaţi-le fără furculiţă.

Eu l-am primit cu împrumut de la cineva care nu l-a citit. (Deci nu am încălcat regulile). Îndreptarul de ghicit l-am împrumutat cu atâta hotărâre, că până la urma l-am primit cadou. (Recunosc că vărsasem cafea pe el înainte. Dar cafeaua are voie, eu încă aşa cred).

Ultima iubire la Ţaringrad. Îndreptar de ghicit:

"Ducea cu el, încă de mititel, o mare taină, bine ascunsă, o taină măreaţă. Simţea cum ceva în el, ca făptură, era în neregulă. Şi era firesc că dorea să se schimbe. Era dorinţa lui ascunsă, fiindcă tare mult se ruşina de taina aceea, ca de o vizită necuviincioasă. Era precum o mică foame strecurată sub inimă, ca o durere, de fapt, ca o durere surdă care se trezea ca o foame în suflet... Sau, altădată, i se părea că în farfuria lui plină cu varză dă de sufletul cuiva care se răsuceşte şi din care el se înfruptă".

"Îi place să spună că izbânda are mulţi taţi, iar înfrângerea e întotdeauna un prunc orfan, dar niciodată nu se spune, deşi o gândeşte, că şi înfrângerea, şi izbânda au întotdeauna aceeaşi mamă.

Izbânda nu are copii, are doar tată. Iar înfrângerea are sute de copii. Acum gândeşte-te o clipă, cine e mai tare? Şi ce se întâmplă după izbândă cu învingătorii? Ei îşi vor ţine şi mai strâns nevestele, caii şi puterea. Iar pe copiii lor, pe tine şi pe ai altora, tot din generaţia ta, or să vină să vă ţină în umbra lor şi în hăţuri până la cărunteţe. Acum priveşte un pic la mundirul inamicului care a pierdut. Acolo taţii s-au întors acasă ca nişte câini bătuţi, îngenuncheaţi. Fiii lor, care-s de un leat cu tine, n-au purtat nici vina pentru războiul pierdut. Nu au avut nici un păcat pe suflet, nici un fel de oprelişte, darmite un tată la uşă care să-i călărească. De-aia ei astăzi se încumetă să facă tot ceea ce voi n-o să vă încumetaţi vreodată. Sunt îndrăzneţi aidoma taţilor voştri".

"Aşa începe o mare iubire. Iar de la marile iubiri se îmbătrâneşte repede. După o mare iubire îmbătrâneşti mai repede decât după o îndelungă şi grea suferinţă. Erau fericiţi în mijlocul nefericirii generale, erau învingători în mijlocul dezastrului general, şi asta nu li s-a iertat niciodată".

Celălalt trup:

"Făptura umană trebuie să aibă grijă ce bagă în ea hrănindu-se. Să aibă grijă ce mănâncă, pe cât are grijă pe cine primeşte în pat. Vaca preface iarba în lapte, iar noi din laptele ăsta facem gândul. În general nu ţi-e totuna din ce-i făcut gândul. Cum se întreţine trupul. Ce fel de iarbă mănâncă vaca".

"Aici e toată chestia. Şi laptele femeii e sărat, ca şi sămânţa bărbatului, sărate sunt şi lacrimile. Deci, apa care se face viaţă e sărată ca apa de mare".

"Păi despre asta vorbeşte tot timpul cartea asta. Că nu sunt mort. Că pe undeva nimeni dintre noi nu e mort...".

Autodescriere:

"Sunt scriitor de două sute de ani.

Am încercat, pe cât posibil, să-mi las romanele să se scrie singure. Cred că romanul e o formă de cancer care trăieşte din metastază.

Pe scurt, nu am biografie, am doar bibliografie.

Nu am ucis pe nimeni, am fost în schimb ucis de ceilalţi.

Sunt cel mai cunoscut scriitor al celei mai urâte naţiuni din lume - sârbii.

Cred că Dumnezeu m-a binecuvântat, dăruindu-mi bucuria de a scrie, şi m-a pedepsit în mod egal din cauza aceleiaşi bucurii".