Dialog cu un personaj imaginar

Pentru că îl caută de atâta timp, fără să îşi piardă speranţa, şi îl caută în acelaşi loc, deşi, în mod evident, acolo nu există nimic, m-am hotărât eu azi că trebuie să îl găsească.

E vorba de un om care îl întreabă stăruitor pe Google, de câţiva ani, în fiecare lună, despre un „dialog cu un personaj imaginar”. Ajunge la mine pe blog , nu ştiu ce vede, şi apoi se întoarce, consecvent, cu aceeaşi întrebare. Ca oamenii aceia care se întorc în locuri în care nu au găsit ceea ce căutau, doar pentru a-şi aminti unde vor să meargă.

- Dacă mi-ai spune cine eşti mi-ar fi mult mai uşor să merg mai departe!

- Aşa sunt oamenii: se îngroapa în mii de condiţii ca să le fie uşor. Şi de ce să nu le fie greu?

- Cred că a fost o greşeala de exprimare. Rectific: nu pot să merg mai departe fără ştiu cine eşti. Nu ştiu cum.

Necunoscutul are o faţă cu ochi, nas, gură, sprâncene.

- De ce vrei să-ţi spun cine sunt?

- Ca să ştiu ce culoare au ochii tăi, ce formă, dacă ştii să săruţi, să speli pe jos, să faci mâncare, ştii, chestii de-astea.

- Nu ştiu.

Eu din motive oarecare, genetice mai ales, mă enervez. Străinul începe.

- Stăteam pe o stradă pustie. Nu trecea nimeni pe acolo, nici măcar câinii vagabonzi sau pisicile moarte. Totul tăcea în jurul meu, eu ascultam cum îmi bate inima, cum imi curge sângele şi toate celelalte, eram atent cum functionam, în mai puţine cuvinte. Aveam mamă, cred, şi tată şi vecini şi fraţi, funcţionau toţi, dar nu trecea nici unul pe strada mea.

- Poate erai bolnav?

- Nu eram bolnav, ţi-am spus, funcţionam bine. Mâncam, îmi făceam în fiecare zi nevoile, miroseam când nu mă spălam, dormeam în fiecare noapte sau când îmi era somn, a doua zi mă trezeam, mă priveam, eram acelaşi. Mă ascultam să văd dacă a apărut vreo discrepanţă. Nimic. Totul era normal, nimeni nu trecea pe strada mea.

- Până când ce?

Devenisem nerăbdătoare.

- Da, la un moment dat trebuia. Altfel, înţelegi, în mine nu mai puteam să trăiesc. Ceva îmi anulase scopul mecanismului meu. Când mă sculam dimineaţa mi se părea josnică nevoia de-a mânca. Şi pe urmă, după ce mâncam mi se părea şi mai umilitor faptul că aşteptam să dau afară. Decât seara, când adormeam, mă mulţumea faptul că aşteptam într-un fel sau altul dimineaţa. Parcă mă ridica chestia, în ochii mei. Creşteam, într-un fel, fără să-mi dau seama.

- Te plictiseai.

- Mă simţeam inutil. Mecanismul meu atât de migălos construit funcţiona în gol. Aşteptasem ani şi nu venea nimeni.

- De ce voiai să vină cineva?

- Nici eu nu ştiu prea bine, era ideea de-a umple strada, de-a nu mai fi pustie, de-a mă iubi cineva. Nimeni.

Străinul deveni trist. Mi se făcu şi mie milă. Sau doar starea aia în care te simţi legat şi nu ştii de ce.

- N-ai făcut nimic?

- Ba da, într-o dimineaţă mi-am dat seama că aşa nu se mai putea. Am ieşit în stradă. Am început să o umplu cu paşii mei. Mă umpleam şi eu de o senzaţie de căldură care se numea fericire. După atâtea zile de umplut strada, am ieşit în oraş. Era gol. Eu eram singurul care-l putea salva, gândeam şi mergeam fără să-mi dau seama, pe orice stradă care mi se arăta, bucuros că sunt cel care trebuia să vină să mă iubească, până m-am pierdut. Acum nu mai ştiu care-i casa mea, nu mai ştiu unde este cel pe care trebuia să-l găsesc, ce-am devenit. Sunt omul care trece, ştiu, dar ce s-a întâmplat cu cel care aştepta? Mi-e atâta milă de el şi-l caut cu atâta disperare, uite, trece cineva – aş vrea să-i strig – vine pe stradă, în faţa casei tale, te-ar putea creşte, ţi-ar putea da mâna, am umple amândoi pustiul ăsta de oraş de care am trecut, o, Doamne, am trecut şi nu mai ştiu pe unde să o iau înapoi. Am umplut atâtea străzi ca să nu mai ştiu ce aşteptam. Ca să nu mai am unde să dorm şi să mă trezesc şi să am tată, mamă şi vecini care să nu vină niciodată la mine, dar care să fie ai mei şi să-i acuz că m-au făcut bolnav.